Written by Pavel | 16 August 2009
Posted in Blog - Editorial.ro

Iertarea lui Dumnezeu

V-aţi întrebat oare, citind Vechiul Testament, de ce nu poate Dumnezeu acorda iertare, pur şi simplu, fără jertfă? De ce sunt necesare jertfele?

Ar trebui să avem o atitudine iertătoare, aşa cum a avut Isus când S-a rugat pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:24). Dacă nu-i iertăm pe ceilalţi, nu putem aştepta să primim iertare din partea lui Dumnezeu. Rugăciunea Domnească include cuvintele: „Şi iartă-ne greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6:12). Dar în iertarea noastră nu ar trebui să trecem cu vederea costul iertării, şi s-o privim ca pe un soi de reflex rotulian, care acţionează fără să gândim....

Chiar după principiul lui Dumnezeu, iertarea este condiţionată de părerea de rău a păcătosului şi poate fi acordată doar de cel care a fost prejudiciat.

„Şi dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă îi pare rău, iartă-l!” spune Luca 17:3-4. „Şi dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!”, să-l ierţi.”

Creştinul ar trebui să ofere iertare în acelaşi fel în care o face Dumnezeu: ca o alegere deliberată, conştientă şi semnificativă, în funcţie de părerea de rău a celui care a greşit şi acceptarea sau chiar cererea iertării.

Iertarea nu este doar ceva ce se oferă, ci este o tranzacţie între două părţi. Până când cel care a greşit nu se căieşte de fapta sa şi acceptă iertarea, iertarea nu e completă, în sensul că cel greşit nu primeşte beneficiile iertării. La sanctuarul israelit, Dumnezeu oferea iertare în mod continuu. Dar păcătosul era „iertat” doar când accepta iertarea lui Dumnezeu prin aducerea unei jertfe (Levitic 4:31,35).

Dacă vreţi să vedeţi cât de agonizantă poate fi adevărata iertare, citiţi istorisirea despre Iosif în cartea Genezei. Când Iosif era al doilea în rang după Faraon şi fraţii săi au venit în Egipt să cumpere grâu, Iosif nu şi-a dezvăluit imediat identitatea. Înainte să-i ierte pe fraţii săi, i-a testat în fel şi chip, pentru a afla dacă erau acelaşi fel de oameni care l-au dezbrăcat, l-au aruncat într-o groapă, s-au aşezat să mănânce, ca apoi să-l vândă ca sclav (Geneza 37:23-28).

Iertarea nu era uşoară pentru Iosif. Deoarece fraţii săi au trecut testele de caracter pe care li le pregătise, arătând astfel schimbarea din viaţa lor şi părerea de rău pentru ceea ce îi făcuseră, Iosif a hotărât să-şi descopere identitatea, pentru a-i putea ierta.

Ştim că istorisirea are un final fericit. Aşa că tindem să luăm prea multe lucruri ca ceva normal, de la sine înţeles. Ce s-ar fi întâmplat dacă fraţii lui Iosif n-ar fi trecut testul, abadnonându-l pe Simeon în Egipt? (Geneza 42:18-24). Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi consimţit să-l lase pe Beniamin ca sclav, pentru presupusul furt al cupei de argint? I-ar mai fi iertat Iosif? Probabil că nu.

Pledoaria lui Iuda, prin care-l implora peIosif să-i dea drumul lui Beniamin, l-a făcut pe Iosif să realizeze că fraţii lui erau nişte oameni pocăiţi, nişte oameni schimbaţi. Iuda îşi încheie pledoaria cu următoarele cuvinte:

„Îngăduie, dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, că rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă baiatul nu estu cu mine? Ah! Să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (Geneza 44:33-34).

Aceste cuvinte au topit inima lui Iosif...

După ce li s-a descoperit fraţilor săi, Iosif şi-a exprimat iertarea prin cuvinte şi prin fapte, sărutându-i şi plângând împreună cu ei (Geneza 45:4-15). Nu li s-a descoperit până nu era gata să ierte.

Spre deosebire de Iosif, Dumnezeu S-a arătat lui Adam şi Evei imediat după ce păcătuiseră (Geneza 3:8-9). Dumnezeu a continuat să Se descopere patriarhilor, israeliţilor la sanctuar, profeţilor şi în cele din urmă nouă tuturor, atunci când Hristos a venit pe planeta noastră.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu de a Se descoperi a arătat în mod constant dorinţa Sa de a acorda iertare. Dacă nu ar fi vrut să ne ierte, nu S-ar fi obosit să ni Se descopere.

Dacă Dumnezeu nu ni S-ar descoperi pentru a ne ajuta, n-am putea face nici măcar primul pas spre pocăinţă. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5:31). Dacă Dumnezeu ar aştepta ca noi să ne pocăim pentru ca abia apoi să ni se descopere, am fi pierduţi cu toţii.

Gândiţi-vă la acest aspect: dacă lui Iosif i-a fost greu să ierte după ce fraţii săi au dovedit pocăinţă, cu cât mai greu trebuie să fie pentru Dumnezeu să ofere iertare înainte chiar ca noi să realizăm nevoia noastră de pocăinţă.

„Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:78).

Am rănit inima mare şi sensibilă a lui Dumnezeu răzvrătindu-ne împotriva Lui. Trebuie că El suferă din cauza trădării mult mai mult decât noi atunci când oamenii ne greşesc. Dar în ciuda suferinţei, El ne întinde mâna, pentru că dragostea învinge durerea.

Dacă Dumnezeu suferea deja din pricina păcatului oamenilor, de ce a adăugat durerea incomensurabilă de a-L da pe Hristos să moară pe cruce? Nu ar fi putut să evite durerea aceasta? Ar fi putut, dacă Şi-ar fi protejat inima cu respingere, dacă Şi-ar fi împietrit şi abandonat dorinţa unei relaţii cu noi. Însă, dacă ar face asta nu ar fi acel Dumnezeu al dragostei supreme care pretinde că este (1 Ioan 4:8).

Dragostea implică dreptate, precum şi milă. A oferi iertare în prejudiciul dreptăţii înseamnă să compromiţi dragostea. Jertfa lui Hristos face posibil ca Dumnezeu să-Şi menţină dreptatea când ne oferă milă prin iertarea păcatelor noastre. Dreptatea cere ca noi să murim. Însă Hristos a murit în locul nostru pentru a împlini această cerere: „...El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53:5).

Legea pe care noi am călcat-o este dragostea (Matei 22:36-40). Dar dragostea este de asemenea forţa care Îl împinge pe Dumnezeu să ne salveze cu orice preţ. Putem observa această obsesie divină în Judecători 10:16. Când israeliţii şi-au aruncat idolii şi s-au întors să se închine lui Dumnezeu, „El nu am mai putut îndura să vadă pe Israel cum suferă.” Nu a putut suporta! Trebuia să-i elibereze. Şi asta a făcut.

Dumnezeu alege să ne salveze. Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu...” A ales să dea. Nu avea de plătit nişte impozite obligatorii prin lege. El a ales să dea deoarece a ales să fie un Dumnezeu al iubirii. Dăruirea nu este altceva decât revărsarea caracterului Său.

Referinţe: Roy Gane - Chemarea Altarului. Editura Majesty Press International, Arad 2003, pag. 98-102; Biblia - versiunea Cornilescu.